Unora le plac suprafeţele. Trist.

Ce prostie să ceri cuiva: “Vorbeşte în limba română că suntem în România”. Să-mi limiteze oare faptul că m-am născut aici posibilităţile de a mă exprima altfel atunci când simt că vocabularul ăsta nu mă ajută? Să-mi dea faptul că m-am născut aici anumite drepturi asupra limbii române oare? O limbă nu poate fi a unui popor, aşa cum nu poate fi nici un roman de excepţie par example. Limbile sunt ale lumii, şi suntem liberi să le aruncăm de la unii la alţii fără a fi nevoie să cerem voie cuiva, şi fără a ne fi ruşine că facem asta. Sau să fim arătaţi cu degetul pentru că facem asta. O operă artistică nu este a ţării. Este comoara nepreţuită a lumii întregi. Din punct de vedere moral, există oare ceva care să dea ţării în care s-a născut autorul ei drepturi depline asupra operei în cauză? Nu ar trebui. Ai tu, sau tu, sau tu dreptul să-mi ceri să mă exprim într-o limbă când eu simt că am nevoie de alta ca să-mi răsfrâng gândurile asupra lumii îndurătoare? Ne-am născut unde ne-am născut din întâmplare. Nu ar trebui să fim legaţi, sau mai rău, limitaţi de asta. Îmi place să cred că sunt liberă să aleg locul pe care să-l numesc acasă. România nu e limba română şi nici limba română nu e România. Iubesc ţara asta aşa bolnavă cum e. Iubesc şi limba română, iar pentru asta nu am nevoie de tine, de tine sau de tine să-mi dictezi cum să o fac. Eu o iubesc cu sufletul, ori tu, şi tu, şi tu o iubiţi doar cu gura. Chiar trebuie să conteze mai mult forma decât esenţa? Cât de superficiali sunteţi tu, şi tu, şi tu!
Să nu fim ipocriţi. OK? Măcar acum în weekend. Nu, nu-mi cer scuze nimănui dacă am jignit pe cineva cu post-ul ăsta. Doar de-asta e blog-ul meu. Ca să nu fiu nevoită să-mi cer scuze pentru ceea ce gândesc şi scriu.

P.S.: Dacă nu ai înţeles folosirea italic-ului în textul de mai sus, recomand să apeşi x-ul ăla mic din dreapta părţii de sus a paginii.
Imaginea de aici.