"Art, like morality, consists in drawing the line somewhere. " ~ G. K. Chesterton

I wish to be a raindrop falling from the heavens and gently slithering on the brittle, smooth petals of a spring flower, and a cloud I wish to be, so that I could watch upon you.
I wish to be the feather of a bird floating forever above the newly budded trees.
I wish to be a sunray and mildly caress the tired Earth, reviving it on a summer day.
I wish to be a gust of wind amongst the ruddy, rustling autumn leaves.
I wish to be a musical note from a playful song of an innocent child.
I wish to be an evanescent snowflake which dies against your rosy cheek on a winter day.
I wish to be the hidden metaphor between the lyrics of a poem, or the plot of a novel.
I wish to be the fire of a candle lit for the gone ones.
I wish to be a red blood cell of a martyr’s blood, spilt for his people, or a molecule of oxygen I wish to be. You’ll breath me and I’ll give you soul.
A star I do not wish to be, only its light which bathes the world in hope.
I wish to be a decayed page of history on the wings of Time, or a brush stroking a canvas, enriching it with lush colours.
I wish to be the mystery of the Universe, but most of all I wish to be a link in the chain of your thoughts.


(Iniţial am plănuit să scriu în franceză dar m-am pierdut pe drum. Imaginea îmi aparţine. )

Tu ce vrei să fii?

Nu inţelegi că te iubesc ? Nu ? Nici eu. Eşti nimic, deşi mă obsedezi. Nu eşti real, nălucă umană , cu păr de nisip. Cum te spulberi sub privirea mea, şi iar te-aduni din tine. Nimeni nu te ştie. Numai eu. E fum în jur, mult fum, mă înec şi văd ceva, văd parcă... Prin fum zăresc ceva ce îmi place şi totuşi mă sperie, cea mai coruptă minte din lume. Atât de diabolică în bunătatea ei, atât de dreaptă şi totuşi aşa nedreaptă. Deci eşti aici, poate eşti, dar nu. Mă înşel. Nu eşti, n-ai fost... ba ai fost. Nu vei fii, nu vei mai fii niciodată, pierdută pe vecie. Tu : creatură ireală, şi totuşi atât de vie. De ce m-ai lăsat să te las? De ce m-ai lasat aşa? De ce m-ai iubit ? De ce m-ai iubit aşa?


Te rog frumos să nu mai fumezi negură. Fumul ăsta mă îneacă.



Fiinţă fără de glas, fără de chip, fără de suflet, nu m-ai lăsat să ştiu, nu voiai, poate iţi era frică să nu te lipsesc de tot ce simţi, să nu-ţi fur sentimentele şi să le atârn de stele, să le vadă întreaga lume, să te dezvălui… Poate ai mai fost, şi ţi-era frică să nu fii din nou, să nu mai doară. Ştiu că te-a durut de multe ori, chiar dacă nu mi-ai spus, eu ştiu totuşi, şi mai ştiu că acum nu-ţi mai pasă. Te-ai dus mai departe, să faci următoarea victimă, să mai smulgi ceva din ea, şi apoi s-o abandonezi, şi s-o uiţi, să te uite. Da... să te uite ?


Oare... monstrule! Ai răspândit sângele-ţi murdar prin lume şi tu eşti de gheaţă. Ba eşti de gheaţă, o sculptură rece ce respiră aer cald. Ai mutilat atâtea suflete, tu cu experimentele tale odioase, experimente pe suflete umane. Şi eu am fost de bună voie unul dintre subiecţi.


Dar lasă, m-am răzbunat. Ţi-am topit aripile c-o baie de lumină. Am avut eu grijă . Ce aripi albe… A mai rămas doar un fulg. O atingere scurtă. Şi coroana asta de ce nu e de spini ? Iar ghearele ? Ghearele de ce nu-s ascuţite ?

Imaginea de aici.

Eu am văzut lumină unde tu vedeai întuneric. Păcat că întotdeauna m-am înşelat crezând că-i flacără ce arde vie. Era câte un bec din sticlă rece. La primul scurtcircuit era întuneric. Din nou întuneric. Ţie-ţi place întunericul. Tocmai fiindcă-i din sticlă rece. Mie însă mi-e frig iarna. Dar nici lumina puternică nu-mi place.


Noaptea culorile nu mor. Mor ochii tăi, sărmanii.
Albastra-le-agonie…


Lasă becurile în pace. Mai bine aprinde-o torţă şi învie.


Dark Blue - Jack's Mannequin
»

Imaginea de aici.

I was quite bored today, so I attempted to sketch this guy .


And a song (not related to the picture)


To Lose My Life - White Lies
»

Într-un dulap, aruncate dezordonat o multitudine de vise. Unele sunt recent achiziţionate, miros a nou. Altele nici nu sunt scoase încă din ambalaj. Aşteaptă să fie desfăcute, purtate, murdărite, răvăşite, bătute de ploaie si de vânt, vânt de munte şi de mare, pentru ca într-o zi să fie împlinite. Sunt însă câteva, rupte, decolorate, într-o stare deplorabilă. Arată trist, nu le-aş mai îmbrăca acum. Le mai ţin totuşi acolo să-mi amintesc. Undeva în spate, ascunse de privirile critice, sunt câteva vise atât de vechi – şi totuşi în stare bună încă – încât dacă le-aş mai purta acum la vârsta asta, aş apărea ridicolă. Unele nici nu-mi mai sunt bune. Le ţin însă să nu uit c-am fost şi sunt copil. Într-o zi poate o să fac o excepţie şi-am să le mai îmbrac măcar o dată.

Pe dulap însă sunt câteva sentimente pe care nu le-am mai avut demult. Le-am pus acolo cocoţându-mă pe sensibilitate şi-acum că intensitatea sensibilităţii a scăzut, nu le mai pot coborî. De-aici de jos nici nu-mi dau bine seama ce sunt. Au trecut multe ploi de-atunci. Văd doar ca sunt aprnis colorate si strălucitoare. Şi parcă, parcă miros a primavară.

Sub pat stau puse în ordine riguroasă câteva dezamăgiri şi eşecuri. Pe astea ştiu întotdeauna de unde să le iau cu precizie de chirurg care operează pe creier. Visele însă cu greu le găsesc pe cele de care am nevoie. La fiecare curăţenie îmi propun să arunc afară din casă eşecurile şi dezamăgirile astea şi totuşi niciodată nu mă-ncumet, de frică să nu mă murdăresc. Sunt foarte periculoase, un adevărat focar de microbi spirituali. Ca urmare, cu timpul s-au lipit de podea şi au devenit una cu ea. Acum că sunt parte din casă, şi de-ar fi să am curaj să le-arunc afară, aş distruge temelia casei, şi-apoi încetul cu încetul s-ar dărâma în sine, s-ar înghiţii pereţii reciproc cum s-ar înghiţi doi şerpi care-ar încerca să îşi mănânce cozile unul altuia.

Pe masă stau una peste alta două volume, un blaga si un macedonski, scrişi cu litere mici că sunt de-ai casei. Macedonski e dedesubt pentru că l-am pus primul pe masă. Semn de carte n-am, aşa c-am improvizat unul. Folosesc un regret de-a nu fi avut talentul lor. Lângă ele, într-o vază transparentă se află vreo două, trei fire de nostalgie albastră, doar aşa de decor. De mirosit nu miros.

Pe birou am câteva instrumente de lucru lăsate într-o grabă nebunească, adunate din micile bucurii ale vieţii, din târguşoare de provincie, aproape pustii, unde liniştea e muzică. Am doar trei papiote de pasiune roşie, dintre care două sunt neîncepute, o rază de soare tare uzată după numeroasele zile mohorâte care au întunecat fruntea dar nu şi inima, şi-o bucată de curcubeu cu care colorez paginile albe de istorie.

Pereţii prăfuiţi sunt tapetaţi cu un model din epoca în care am uitat să mă nasc. Se spune că toate sunt la vremea lor. Eu însă am apărut la vremea altcuiva, dar închid ochii şi mă adaptez.

În dulăpiorul cu medicamente păstrez câteva flacoane de speranţă şi o cutie de ambiţie, astea pentru cazurile de urgenţă. Când am dureri uşoare iau doar câte-o pastilă de resemnare şi cu ea îmi trece. Sau poate e doar efectul placebo. Ideea e că ajută. Cel puţin pe moment. Oricum dacă se-adună mai multe mă mai internez din când în când în spital, secţia reinventare.

Oameni pe la mine prin casă sunt puţini, pentru că e mică. Sunt aproape aceiaşi de când mă ştiu. Dacă se hotărăsc să rămână eu nu-i dau afară niciodată, asta în schimbul unei plăţi lunare prin card de loialitate. Şi nici nu măresc chiria. Şi celor care-au plecat le mai păstrez locul de hotărăsc vreodată să vină înapoi.

Cam atât despre casa mea. La tine cum e?



Death Cab for Cutie - Your Heart Is an Empty Room
»