Mitul zburătorului

Nu inţelegi că te iubesc ? Nu ? Nici eu. Eşti nimic, deşi mă obsedezi. Nu eşti real, nălucă umană , cu păr de nisip. Cum te spulberi sub privirea mea, şi iar te-aduni din tine. Nimeni nu te ştie. Numai eu. E fum în jur, mult fum, mă înec şi văd ceva, văd parcă... Prin fum zăresc ceva ce îmi place şi totuşi mă sperie, cea mai coruptă minte din lume. Atât de diabolică în bunătatea ei, atât de dreaptă şi totuşi aşa nedreaptă. Deci eşti aici, poate eşti, dar nu. Mă înşel. Nu eşti, n-ai fost... ba ai fost. Nu vei fii, nu vei mai fii niciodată, pierdută pe vecie. Tu : creatură ireală, şi totuşi atât de vie. De ce m-ai lăsat să te las? De ce m-ai lasat aşa? De ce m-ai iubit ? De ce m-ai iubit aşa?


Te rog frumos să nu mai fumezi negură. Fumul ăsta mă îneacă.



Fiinţă fără de glas, fără de chip, fără de suflet, nu m-ai lăsat să ştiu, nu voiai, poate iţi era frică să nu te lipsesc de tot ce simţi, să nu-ţi fur sentimentele şi să le atârn de stele, să le vadă întreaga lume, să te dezvălui… Poate ai mai fost, şi ţi-era frică să nu fii din nou, să nu mai doară. Ştiu că te-a durut de multe ori, chiar dacă nu mi-ai spus, eu ştiu totuşi, şi mai ştiu că acum nu-ţi mai pasă. Te-ai dus mai departe, să faci următoarea victimă, să mai smulgi ceva din ea, şi apoi s-o abandonezi, şi s-o uiţi, să te uite. Da... să te uite ?


Oare... monstrule! Ai răspândit sângele-ţi murdar prin lume şi tu eşti de gheaţă. Ba eşti de gheaţă, o sculptură rece ce respiră aer cald. Ai mutilat atâtea suflete, tu cu experimentele tale odioase, experimente pe suflete umane. Şi eu am fost de bună voie unul dintre subiecţi.


Dar lasă, m-am răzbunat. Ţi-am topit aripile c-o baie de lumină. Am avut eu grijă . Ce aripi albe… A mai rămas doar un fulg. O atingere scurtă. Şi coroana asta de ce nu e de spini ? Iar ghearele ? Ghearele de ce nu-s ascuţite ?

Imaginea de aici.